Şi ei sunt ai noştri aşa cum şi noi suntem ai lor

Am fost în mijlocul acestor oameni pentru a doua oară, în a treia zi de paşte.  Sunt oameni simpli. Peste zi privirile li se îndreaptă spre est. Spre fluviul care îi desparte artificial de cei de la care aşteaptă un dram de speranţă. Din când în când, de acolo de unde ar trebui să vină vorbele bune şi cuvintele de îmbărbătare, vin doar mesaje meşteşugite, atent studiate. Lăsaţi vreme de sute de ani în voia nemiloasă a sorţii, au învăţat să se descurce singuri. Demni, ţinând în mâinile bătătorite Biblia, şi-au strigat şi şi-au impus dreptul elementar de a-şi ctitori primul lăcaş sfânt în care să îşi aprindă candela. Piedicile nu au fost deloc puţine. Doar ei o ştiu. Şi poate prea puţini alţii.

După mai bine de două sute de ani, printre ruinele bisericilor şi mănăstirilor în umbra căroră Mircea cel Bătrân frângea iatagane otomane, Rumânii se întâlnesc şă îşi cânte horele. Satul Malainiţa a devenit loc de pelerinaj al celor cărora nu le mai este teamă să îşi recunoască strămoşii. Pe acelaşi drum îngust, şerpuind peticit printre dealuri, printre vii, păduri răzleţe de stejari, spre lăcaşul ctitorit sub hramul Arhanghelilor Mihail şi Gavril, credincioşii rumâni se adună însetaţi să asculte Sfânta Liturghie Arhierească, slujită de Preasfiinţia Sa Preotul dr. DANILO, Episcop de Dacia Felix din Vârşeţ , Preasfiinţia Sa Preotul LUCIAN, Episcop de Caransebeşîmpreună cu un sobor de preoţi din Serbia şi România. Este pentru prima dată, după mai bine de două sute de ani când, pe aceste meleaguri a căror istorie se pierde în negura timpului, doi înalţi prelaţi români săvârşesc  o astfel de slujbă. Lăcaşul este din păcate prea mic pentru a-i primi pe toţi cei aproape 300 de credincioşi. Excelenţa Sa, ambasadorul României la Belgrad, domnul Ioan Macovei, reprezentanţii organizaţiilor vlahe-române şi asociaţiile cultural-artistice  din Cobişniţa, Tanda, Lubniţa, Bucie, Prahovo şi Răidăvăţ,localităţi din Serbia precum şi din oraşele româneşti ca Arad, Timişoara, Jupaneşti, Orşova, Drobeta Turnu Severin, Craiova, Târgu Jiu, Bucureşti, Sibiu, Bacău, ori din Vidin Bulgaria, au onorat prin prezenţa lor festivitatea populară şi spirituală. Întocmai cum Isus îşi propovăduia învăţăturile în urmă cu mai bine de 2000 de ani sub cupola cerului, tot aşa şi acum psalmii s-au înălţat acompaniaţi de  trilurile inocente ale mierlelor. Printre tulpinile tinere ale stejarilor de pe coama dealului, strămoşii Părintelui Boian Alexandrovici, ctitorul bisericuţei, veghează mulţimea, mulţumiţi de opera strănepotului. Vântul stârnit de dimineaţă tace şi el ruşinat de îndrăzneala de a fi încercat să tulbure liniştea solemnă a momentului. Copilandrii îmbrăcaţi în straie de sărbătoare ascultă oarecum nedumeriţi, slovele pe care parcă le-ar cunoaşte. Pentru ei e ceva nou şi în acelaşi timp vechi. Instinctiv ascultă atenţi. La rândul lor, părinţii micuţilor sorb copleşiţi cuvintele sfinţilor părinţi. Bătrânii satului, tăcuţi sub povara anilor, trăiesc alături de feţele bisericeşti ritul Evangheliei. De sub sticla groasă a ochelarilor, o bunicuţă îşi şterge ruşinată şi mirată parcă de propria-i slăbiciune, două boabe rebele de rouă. Straiele negre ale bătrânei pot spune doar ele o istorie. O istorie tristă. Stă cuminte pe un scaun alături de alte bunicuţe. Din când în când îşi fac timp să arunce priviri grijulii spre nepoţeii care îşi găsesc de joacă prin mulţime.

Împreună cu colegii ziarişti din România, încercăm să rămânem simpli martori ai evenimentului. Festivalul este al lor. Pentru noi, cei de pe malul stâng al Dunării, limba română este ceva absolut normal. Pentru ei însă, a avea şansa să asculte o slujbă în graiul străbunilor, să fredoneze melodii populare alătrui de interpreţii români, este prilej de nesfârşită bucurie. Ne pierdem în mulţime. A cere un banal pahar cu apă se transformă în bun prilej de a intra în dialog natural cu oamenii locului. “Nu sînceţi dje paici da’ sunceţi de-ai noştri, rumâni adjică” ne primeşte un bărbat vesel, trecut de prima tinereţe. Ne întinde petul cu apă minerală şi paharele de plastic. „Duşeţi şâ la precinii voştri că le-o fi şi lor seatce” Şi ei sunt de-ai noştri tot aşa cum şi noi suntem de-ai lor. Mulţumim şi promitem să ne întoracem să mai stăm de vorbă. Cu sticla de apă ne retragem mai aproape de umbra stejarilor. Aici un grup de copii îmbrăcaţi în costume naţionale îşi aşteaptă nerăbdători rândul să evolueze pe scena improvizată lângă bisericuţă. Îşi studiază unul altuia costumele populare. Sunt mândri de ele. Undeva în mijlocul grupului, un tânăr cu o mustăcioară abia mijită, se străduieşte să îşi dreagă opincile prin a căror talpă se vede lâna ciorapilor. Ne spune fără prea multă tragere de inimă, ruşinat că l-am surprins într-o asemenea ipostază, că a „giucat” pe multe scene şi prin prea multe pietre. E mândru însă de căciula neagră de oaie. E prima dată când o poartă. Între ei vorbesc sârbeşte. Le e mai uşor. Refuzul autorităţilor de a-i recunoaşte ca şi popor de etnie română, le-a negat dreptul de a avea şcoli în limba maternă. Vlăşeasca pe care încă o mai vorbesc se datorează părinţilor şi bunicilor care se îndârjesc să îşi spună George în loc de Jurj. De noi se apropie un localnic. Se străduieşte să ne spună „Hristos a Înviat” cât mai pe înţelesul nostru. Schimbăm impresii sincere la adresa festivalului. De loc e din Bosnia. S-a însurat însă cu o „rumâncă” din părţile locului şi s-a aşezat aici. Nu-i pare rău că a plecat de lângă părinţi. Oamenii de-aici l-au primit ca pe unul de-al lor. Au venit la festival an de an, încă de la prima ediţie. Au o fetiţă care dansează în ansamblu. O caută prin mulţimea de prichindei şi când o găseşte, în cele din urmă, chipul i se luminează dintr-o dată. E tare mândru de puiul de rumâncuţă.

Ca rice lucru frumos totul are şi un sfârşit. După mai mult de 8 ore de festival, obosiţi dar fericiţi, fiecare se retrage către casă. Organizatorii, Federaţia Românilor din Serbia în parteneriat şi cu ajutor financiar oferit de către Institutul Cultural Român (ICR) din Bucureşti, Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Române cu sediul la Novi Sad şi Biroul teritorial din Cladova şi Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Rumâne cu sediul la Bor, sunt bucuroşi că au reuşit să ducă la bun sfârşit ceea ce au început acum patru ani. Pentru anul viitor însă, lipsa banilor şi sprijinul autorităţilor române, pune sub un mare semn de întrebare continuitatea manifestării. Până anul viitor mai e totuşi destul de mult. Pe lângă grija festivalului mai au şi altele. Împreună cu celelalte organizaţii îşi împart atenţia către Bucureşti, Bruxeles şi Strasbourg. Încă mai speră ca de undeva, de oriunde, să le vină veşti mai bune. Încă mai au de dat piept cu cei care nu vor cu nici un chip să înţelegă că vlah sau valah e totuna cu român. Încă mai speră că, într-o bună şi sfântă zi, copii lor vor putea merge la şcoală românescă, că vor putea merge la biserici slujite de preoţi români.